NOTĂ: Versiunea în limba originală a acestei pagini portugheză a fost modificată recent. Versiunea lingvistică pe care o consultați acum este în lucru la traducătorii noștri.
Pagina este deja disponibilă în următoarele limbi: engleză.
Swipe to change

Punerea sub sechestru a bunurilor pe durata unei anchete în țările UE

Portugalia
Conținut furnizat de
European Judicial Network
Rețeaua judiciară europeană (în materie civilă și comercială)

1 Care sunt diferitele tipuri de măsuri?

Măsurile provizorii și asigurătorii sunt destinate protecției anumitor situații juridice și pot include: a) măsuri provizorii care se încadrează în domeniul de aplicare al cadrului juridic pentru adulți însoțiți prevăzut de Legea nr. 49/2018 din 14 august 2018; b) curatela provizorie asupra bunurilor unei persoane absente (articolul 1021 din Codul de procedură civilă); c) numirea unui curator ad litem (articolul 17 din Codul de procedură civilă); sau d) măsuri necesare pentru protejarea unor bunuri cuprinzând o succesiune vacantă (articolul 938 din Codul de procedură civilă).

Scopul măsurilor asigurătorii (de exemplu, cele prevăzute la articolul 362 și următoarele din Codul de procedură civilă) este să elimine riscul de prejudiciere gravă și ireparabilă a cererii în cursul procedurii (periculum in mora) și să asigure că hotărârea definitivă poate fi pusă în aplicare (articolul 2 din Codul de procedură civilă).

Cu excepția cazului în care instanța dispune inversarea responsabilității pentru introducerea acțiunii principale (inversarea contenciosului – inversão do contencioso), procedurile asigurătorii depind de introducerea unei acțiuni în constatarea cererii protejate prin măsura asigurătorie (articolul 364 din Codul de procedură civilă); acestea protejează sau anticipează în mod temporar efectele măsurii definitive, presupunând că hotărârea pronunțată în cadrul procedurii principale va fi favorabilă solicitantului.

Riscul de prejudiciu (periculum in mora) permite instanței să examineze în mod preliminar și sumar un raport juridic material care urmează să fie supus ulterior unei analize mai aprofundate și mai îndelungate. În cazul în care această evaluare preliminară este favorabilă solicitantului, se dispun măsuri menite să ofere protecție împotriva riscului în cauză.

Măsurile asigurătorii urmăresc să asigure rezultatele practice ale acțiunii, să evite prejudiciile grave sau să anticipeze exercitarea dreptului, realizând, în cea mai mare măsură posibilă, un echilibru între celeritate și securitatea juridică.

Dreptul procedural civil portughez prevede două tipuri de măsură asigurătorie:

  1. măsuri asigurătorii generale (articolele 362-376 din Codul de procedură civilă);
  2. măsuri asigurătorii specifice (articolele 377-409 din Codul de procedură civilă).

Măsurile din prima categorie sunt reglementate de articolul 362 din Codul de procedură civilă, care prevede că, în cazul în care o persoană manifestă o teamă justificată că o altă persoană poate să îi prejudicieze cererea în mod grav și ireparabil și niciuna dintre măsurile asigurătorii prevăzute de lege nu se aplică, aceasta poate să solicite dispunerea de măsuri de siguranță sau anticipate adecvate pentru a asigura respectarea dreptului supus riscului [articolul 362 alineatul (1) din Codul de procedură civilă]. Cererea solicitantului se poate întemeia pe un drept existent sau pe un drept stabilit de instanță în cadrul unei proceduri care este pendinte sau urmează a fi introduse [articolul 362 alineatul (2) din Codul de procedură civilă]. Măsurile asigurătorii generale nu sunt aplicabile în cazul în care se urmărește protecția împotriva unui risc de prejudiciu care face în mod expres obiectul uneia dintre măsurile specifice [articolul 362 alineatul (3) din Codul de procedură civilă].

Măsurile asigurătorii specifice sunt măsurile stabilite în mod expres în Codul de procedură civilă sau într-un act legislativ separat.

Următoarele măsuri asigurătorii specifice sunt prevăzute în Codul de procedură civilă portughez:

  1. restituirea provizorie a proprietății (articolul 377 din Codul de procedură civilă);
  2. suspendarea deciziilor întreprinderilor (articolul 380 din Codul de procedură civilă);
  3. întreținerea provizorie (articolul 384 din Codul de procedură civilă);
  4. despăgubirea provizorie (articolul 388 din Codul de procedură civilă);
  5. sechestrul (articolul 391 din Codul de procedură civilă);
  6. interdicții privind activitățile noi (articolul 397 din Codul de procedură civilă);
  7. indisponibilizarea bunurilor (articolul 403 din Codul de procedură civilă).

2 Care sunt condiţiile în care se pot dispune asemenea măsuri?

În cazul în care o persoană manifestă o teamă justificată că o altă persoană poate să îi prejudicieze drepturile în mod grav și ireparabil, aceasta poate să solicite luarea de măsuri de siguranță sau anticipate adecvate pentru a asigura eficacitatea dreptului supus riscului [articolul 362 alineatul (1) din Codul de procedură civilă]. Cererea solicitantului se poate întemeia pe un drept existent sau pe un drept stabilit de instanță în cadrul unei proceduri care este pendinte sau urmează a fi introduse [articolul 362 alineatul (2) din Codul de procedură civilă].

Măsurile de acest tip sunt dispuse în cazul în care există o probabilitate ridicată ca dreptul să fie real și în cazul în care există un risc suficient de bine fondat ca dreptul respectiv să fie încălcat [articolul 368 alineatul (1) din Codul de procedură civilă]. Cu toate acestea, instanța poate să refuze dispunerea măsurilor în cazul în care prejudiciile rezultând din cererea solicitantului ar depăși în mod considerabil prejudiciile pe care solicitantul dorește să le evite prin aplicarea măsurii [articolul 368 alineatul (2) din Codul de procedură civilă].

Se pot solicita măsuri asigurătorii generale numai în cazul în care nu există nicio măsură asigurătorie specifică adecvată situației de fapt a cauzei [articolul 362 alineatul (3) din Codul de procedură civilă].

Prin urmare, măsurile de siguranță nespecificate menționate la articolul 362 din Codul de procedură civilă presupun îndeplinirea următoarelor condiții legale prealabile:

  1. existența aparentă a unui drept;
  2. teama bine fondată a unei persoane că o altă persoană poate să îi prejudicieze dreptul în mod grav și ireparabil (periculum in mora);
  3. măsura de siguranță sau anticipată trebuie să fie adecvată în mod practic pentru a asigura eficacitatea dreptului supus riscului;
  4. măsura solicitată nu trebuie să facă parte din alte proceduri asigurătorii.

Pentru ca instanța să dispună măsuri asigurătorii, este suficient ca aceasta să constate, în urma unei examinări rapide, că există dovezi solide privind dreptul invocat (fumus bonis juris) și o teamă justificată că timpul necesar pentru soluționarea definitivă a litigiului poate cauza prejudicii ireparabile sau dificil de reparat (periculum in mora). Judecătorul trebuie să fie convins în mod suficient că rezultatul acțiunii principale va fi favorabil solicitantului, întrucât măsurile asiguratorii presupun o ingerință clară în situația juridică a pârâtului [articolul 368 alineatul (1) din Codul de procedură civilă].

În ceea ce privește măsurile asigurătorii specifice:

a) restituirea provizorie a proprietății: în cazul jafurilor săvârșite cu violență, proprietarul poate solicita ca bunul să îi fie restituit provizoriu, întemeindu-se pe faptele reprezentate de posesie, furt și violență. Judecătorul poate dispune restituirea fără a cita sau a audia făptuitorul în cazul în care consideră, după examinarea elementelor de probă, că reclamantul se afla în posesia bunului și a fost privat de acesta în urma unui jaf săvârșit cu violență [articolele 377, 378 și 379 din Codul de procedură civilă];

b) suspendarea deciziilor întreprinderilor: în cazul în care o asociație sau o societate de orice tip adoptă hotărâri care contravin legii sau statutului, oricare asociat poate, în termen de 10 zile (cu începere de la data reuniunii în cadrul căreia au fost adoptate deciziile sau data la care reclamantul a luat la cunoștință deciziile, în cazul în care reclamantul nu a fost convocat la reuniune în mod corespunzător), să solicite suspendarea punerii în aplicare a deciziilor respective. Acesta trebuie să își demonstreze calitatea de asociat și să dovedească faptul că punerea în aplicare a hotărârilor poate provoca prejudicii semnificative. Cererea trebuie să fie însoțită de o copie a procesului-verbal al reuniunii în cadrul căreia au fost adoptate hotărârile și, în cazul în care reuniunea nu este impusă prin lege, copia procesului-verbal se înlocuiește cu documente justificative privind decizia (articolele 380-383 din Codul de procedură civilă);

c) întreținerea provizorie: o persoană care are dreptul la o indemnizație de întreținere poate solicita stabilirea cuantumului lunar pe care ar trebui să îl primească sub formă de întreținere provizorie, atât timp cât prima plată definitivă nu a fost efectuată. După ce instanța a primit cererea de întreținere provizorie, se stabilește o dată pentru ședința de judecată și părțile sunt informate că trebuie să se înfățișeze personal sau pot fi reprezentate de către un mandatar cu competențe speciale privind soluționarea litigiului. Apărarea este prezentată în cursul ședinței de judecată și judecătorul depune eforturi pentru a ajunge la un acord cu privire la stabilirea întreținerii, care este aprobată ulterior prin pronunțarea unei hotărâri (articolele 384-387 din Codul de procedură civilă);

Dacă una dintre părți este absentă sau dacă încercarea de a ajunge la un acord nu este încununată de succes, judecătorul dispune obținerea de probe înainte de a pronunța o hotărâre orală, care trebuie să fie motivată succint [articolul 385 alineatul (3) din Codul de procedură civilă];

d) despăgubirea provizorie: în ceea ce privește cererile de despăgubire în caz de deces sau de vătămare corporală, partea vătămată și persoanele care pot fi îndreptățite să primească o indemnizație de întreținere din partea acesteia, precum și persoanele care primeau o indemnizație de întreținere din partea părții vătămate ca urmare a unei obligații naturale pot solicita acordarea unei anumite sume monetare sub forma unei plăți lunare cu titlul de despăgubire provizorie pentru prejudiciul suferit. Judecătorul va aproba măsura solicitată, cu condiția să existe dovezi ale unei situații de necesitate care a rezultat din vătămarea suferită și dovezi privind obligația pârâtului de a oferi despăgubiri. Soluționarea provizorie, care va fi luată în considerare în cadrul soluționării definitive a prejudiciului, va fi stabilită în mod echitabil de către instanță. Aceste prevederi se aplică, în egală măsură, în cazurile în care cererea de despăgubire este fondată, de asemenea, pe prejudicii care pot periclita grav condițiile de subzistență sau de trai ale părții vătămate. Aspectele menționate anterior cu privire la întreținerea provizorie se aplică, de asemenea, mutatis mutandis, instrumentării acestei măsuri (articolele 388-390 din Codul de procedură civilă);

e) sechestrul: sechestrul permite unui creditor care își exprimă în mod justificat teama de a pierde bunurile care îi garantează creanța să obțină punerea sub sechestru judiciar a bunurilor în cauză. Persoana care depune cererea de punere sub sechestru prezintă faptele care susțin creanța și justifică riscul invocat, enumerând bunurile care urmează să fie puse sub sechestru, împreună cu toate informațiile necesare pentru punerea în aplicare a sechestrului. În cazul în care se solicită punerea sub sechestru a bunurilor debitorului care au fost cumpărate de o altă persoană, solicitantul, dacă nu se arată că acțiunea de cumpărare este contestată judiciar, prezintă totuși faptele care susțin probabilitatea admiterii acțiunii (articolele 391-396 din Codul de procedură civilă).

După examinarea probelor, se dispune sechestrul fără audierea celeilalte părți, cu condiția ca cerințele legale să fie considerate îndeplinite [articolul 393 alineatul (1) din Codul de procedură civilă].

În cazul punerii sub sechestru a navelor sau a încărcăturii acestora, reclamantului îi revine responsabilitatea de a demonstra, pe lângă îndeplinirea cerințelor generale, că punerea sub sechestru este permisă, având în vedere natura creanței [articolul 394 alineatul (1) din Codul de procedură civilă]. În acest caz, punerea sub sechestru nu are loc dacă debitorul furnizează imediat creditorului o garanție acceptabilă sau dacă, în termen de două zile, judecătorul consideră că este oportun să se amâne plecarea navei până la furnizarea garanției [articolul 394 alineatul (2) din Codul de procedură civilă];

f) interdicția privind activitățile noi: orice persoană care consideră că dreptul său de proprietate exclusivă ori în comun sau orice alt drept de utilizare ori de proprietate in rem sau in personam este încălcat ca urmare a unei activități noi sau a unui serviciu nou, care provoacă sau poate provoca prejudicii persoanei în cauză, poate solicita suspendarea imediată a activității sau a serviciului în termen de 30 de zile de la data la care a luat la cunoștință faptul respectiv. Solicitantul poate, de asemenea, să impună interdicția în mod direct pe cale extrajudiciară, prin notificarea inițiatorului proiectului sau, în lipsa acestuia, a persoanei responsabile sau a înlocuitorului acesteia, în prezența a doi martori, că trebuie să își înceteze activitatea. Această interdicție extrajudiciară este nulă dacă instanța nu solicită confirmarea în termen de cinci zile (articolele 397-402 din Codul de procedură civilă);

g) indisponibilizarea bunurilor: în cazul în care există o teamă rezonabilă privind pierderea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor mobile ori imobile, se poate solicita indisponibilizarea lor. Aceasta depinde de acțiunea de specificare a bunurilor sau demonstrarea de către reclamant a faptului că deține drepturile asupra bunurilor indisponibilizate (articolele 403-409 din Codul de procedură civilă).

Această măsură poate fi solicitată de orice persoană care are un interes pentru conservarea bunurilor sau a documentelor, deși creditorii o pot solicita numai în cauzele în care este necesară pentru a proteja o moștenire. Solicitantul trebuie să își dovedească în mod sumar dreptul asupra bunurilor și faptele pe care își întemeiază teama de pierdere sau înstrăinare. În cazul în care dreptul asupra bunurilor depinde de o acțiune pendinte sau de o acțiune care urmează să fie intentată, solicitantul trebuie să convingă instanța cu privire la valabilitatea probabilă a cererii în cauză. După ce au fost prezentate probele solicitate, judecătorul aprobă măsurile în cazul în care consideră că, dacă nu se recurge la acestea, interesul solicitantului este în situație de risc grav.

2.1 Procedura

Cu excepția interdicției privind activitățile noi, pentru care se pot lua măsuri inițiale extrajudiciare, urmate de o cerere de confirmare de către instanță [articolul 397 alineatele (2) și (3) din Codul de procedură civilă], toate celelalte măsuri asigurătorii se bazează pe o cerere inițială adresată instanței, în care solicitantul furnizează probe sumare privind dreptul supus riscului și justifică teama de prejudiciu. În cerere se prezintă lista martorilor, împreună cu alte elemente de probă solicitate, numărul maxim de martori fiind limitat la cinci (articolul 365 din Codul de procedură civilă).

La cerere, în decizia prin care dispune măsura, judecătorul poate să scutească solicitantul de responsabilitatea privind introducerea acțiunii principale în cazul în care elementele de probă prezentate în cadrul procedurii susțin convingerea fermă că dreptul protejat este real și dacă natura măsurii dispuse este adecvată pentru soluționarea litigiului [articolul 369 alineatul (1) din Codul de procedură civilă]. Această cerere poate fi depusă până la încheierea ultimei ședințe de judecată. În cauzele în care nu se desfășoară o audiere prealabilă inter partes, pârâtul se poate opune inversării contenciosului în paralel cu contestarea măsurii dispuse [articolul 369 alineatul (2) din Codul de procedură civilă].

Normele de inversare a contenciosului se aplică mutatis mutandis restituirii provizorii a proprietății, suspendării deciziilor întreprinderilor, întreținerii provizorii, interdicțiilor privind activitățile noi și altor măsuri prevăzute în alte acte legislative, care permit, prin natura lor, soluționarea definitivă a litigiului [articolul 376 alineatul (4) din Codul de procedură civilă].

În cazul în care în lege nu se precizează că măsura asigurătorie se dispune fără audierea pârâtului, acesta este audiat în instanță, cu excepția cazului în care audierea ar pune în pericol scopul sau eficacitatea măsurii [articolul 366 alineatul (1) din Codul de procedură civilă].

În cazul în care este audiat înainte de dispunerea măsurii, pârâtul este citat să formuleze o obiecție în termen de zece zile. Citația este înlocuită cu o notificare atunci când pârâtul a fost citat deja în cauza principală [articolul 366 alineatul (2) din Codul de procedură civilă].

În cazul în care termenul de formulare a unei obiecții a expirat și pârâtul a fost audiat, acolo unde este necesar se prezintă probele solicitate sau stabilite de către instanță [articolul 367 alineatul (1) din Codul de procedură civilă].

În cazul în care pârâtul nu a fost audiat și se dispune măsura, pârâtului i se notifică decizia numai după ce aceasta a fost adoptată [articolul 366 alineatul (6) din Codul de procedură civilă]. În urma notificării, pârâtul are dreptul să exercite o cale de atac, în termeni generali, împotriva deciziei, în cazul în care acesta consideră, pe baza faptelor, că măsura nu ar fi trebuit adoptată. Pârâtul poate să formuleze o obiecție, de asemenea, dacă dorește să prezinte fapte sau elemente de probă care nu au fost luate în considerare de către instanță și care pot elimina motivele măsurii asigurătorii sau le pot reduce [articolul 372 alineatul (1) din Codul de procedură civilă].

Pârâtul poate contesta, prin oricare dintre metodele prezentate anterior, decizia de inversare a contenciosului [articolul 372 alineatul (2) din Codul de procedură civilă]. În cazul în care pârâtul formulează o obiecție, instanța trebuie să decidă cu privire la menținerea, reducerea sau retragerea măsurii dispuse. Această decizie și, dacă este cazul, menținerea sau retragerea inversării contenciosului pot fi contestate și, acolo unde este necesar, probele cerute sau stabilite de către instanță din oficiu trebuie să fie prezentate [articolul 372 alineatul (3) din Codul de procedură civilă].

În ceea ce privește competența teritorială, articolul 78 din Codul de procedură civilă prevede următoarele

  1. cererile de punere sub sechestru și de indisponibilizare a bunurilor pot fi depuse la instanța unde urmează să fie introduse procedurile conexe sau la instanța din locul unde se găsesc bunurile sau, în cazul în care bunurile sunt situate în mai multe districte, în unul dintre acestea [articolul 78 alineatul (1) litera (a) din Codul de procedură civilă];
  2. în ceea ce privește interdicția privind activități noi, competența este deținută de instanța din locul în care urmează să se desfășoare noua activitate [articolul 78 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură civilă];
  3. pentru celelalte măsuri asigurătorii, instanța competentă este instanța în fața căreia trebuie să se prezinte acțiunea conexă [articolul 78 alineatul (1) litera (c) din Codul de procedură civilă].

În cazul în care contenciosul nu este inversat, procedura se adaugă la dosare imediat ce acțiunea a fost introdusă; dacă acțiunea a fost introdusă într-o altă instanță, cauza este transferată instanței respective care are competență exclusivă pentru următoarele etape [articolul 78 alineatul (2) din Codul de procedură civilă].

În cazul în care se solicită măsuri asigurătorii în timp ce acțiunea este pendinte, cererea se formulează în fața instanței care judecă acțiunea respectivă, cu excepția cazului în care acțiunea este atacată. În această situație, conexarea are loc numai după încheierea procedurii sau atunci când dosarele acțiunii principale sunt înapoiate instanței de prim grad de jurisdicție [articolul 364 alineatul (3) din Codul de procedură civilă].

Reprezentarea de către un avocat este obligatorie în cazul în care valoarea măsurii depășește 5 000,00 EUR sau în cazul în care căile de atac sunt admisibile, în conformitate cu articolele 58 și 1090 din Codul de procedură civilă coroborate cu articolul 44 alineatul (1) din Legea privind organizarea sistemului judiciar.

Valoarea măsurilor asigurătorii se stabilește după cum urmează:

a) pentru întreținerea provizorie și despăgubirea provizorie, pe baza plății lunare solicitate, înmulțită cu 12 [articolul 304 alineatul (3) litera (a) din Codul de procedură civilă];

b) pentru restituirea provizorie a proprietății, pe baza valorii elementului de care a fost privat proprietarul [articolul 304 alineatul (3) litera (b) din Codul de procedură civilă];

c) pentru suspendarea unor decizii luate de întreprinderi, pe baza amplorii prejudiciului [articolul 304 alineatul (3) litera (c) din Codul de procedură civilă];

d) pentru interdicția privind activitățile noi și pentru măsurile asigurătorii nespecificate, pe baza prejudiciului care trebuie să fie prevenit [articolul 304 alineatul (3) litera (d) din Codul de procedură civilă];

e) pentru punerea sub sechestru, pe baza cuantumului creanței pentru care se impun măsuri conservatorii [articolul 304 alineatul (3) litera (e) din Codul de procedură civilă];

g) pentru indisponibilizarea bunurilor, pe baza valorii bunurilor în cauză [articolul 304 alineatul (3) litera (f) din Codul de procedură civilă].

2.2 Principalele condiţii

Atunci când se evaluează criteriile pentru dispunerea unei măsuri asigurătorii, instanța trebuie să analizeze întotdeauna dacă teama invocată este bine fondată, care este nivelul de gravitate al acesteia și cât de dificilă va fi repararea eventualului prejudiciu. De asemenea, instanța evaluează dacă măsura de siguranță sau anticipată este oportună în situația respectivă, în vederea protejării dreptului presupus a fi expus riscului. Aceasta trebuie să stabilească faptul că există un risc asociat unei eventuale întârzieri.

Instanța examinează, de asemenea, dacă procedura depinde în mod real sau potențial de o acțiune introdusă în justiție sau care urmează să fie introdusă cu privire la dreptul protejat prin măsură.

În acest tip de procedură, instanța trebuie să obțină o demonstrație sumară (adică mai puțin riguroasă decât în acțiunea principală) a faptului că este foarte probabil ca dreptul care trebuie protejat să existe și că teama că acesta va fi încălcat este justificată în mod suficient.

Toate măsurile asigurătorii sunt considerate urgente, având prioritate față de orice alte acțiuni judiciare care nu sunt urgente [articolul 363 alineatul (1) din Codul de procedură civilă]. Acestea trebuie să fie soluționate în primă instanță în termen de două luni sau, în cazul în care nu există obligația citării pârâtului, în termen de 15 zile [articolul 363 alineatul (2) din Codul de procedură civilă].

3 Care este obiectul şi natura măsurilor de acest fel?

3.1 Ce tipuri de bunuri pot face obiectul unor asemenea măsuri?

Drepturile și bunurile mobile și imobile care nu sunt excluse integral sau care sunt excluse parțial prin lege pot face obiectul unor măsuri asigurătorii.

3.2 Care sunt efectele măsurilor de acest fel?

Întrucât sunt dispuse de către instanțe, măsurile asigurătorii sunt obligatorii pentru toate entitățile publice și private și au prioritate față de măsurile adoptate de oricare altă autoritate [articolul 205 alineatul (2) din Constituția Republicii Portugheze]. Orice persoană care încalcă măsura asigurătorie dispusă va primi sancțiunea corespunzătoare nesupunerii calificate, fără a aduce atingere eventualelor măsuri de punere în aplicare (articolul 375 din Codul de procedură civilă).

3.3 Care este valabilitatea măsurilor de acest fel?

Fără a aduce atingere posibilității ca solicitantul să fie scutit de responsabilitatea de a introduce acțiunea principală, articolul 373 din Codul de procedură civilă prevede că procedura asigurătorie se stinge și orice măsură dispusă expiră:

  1. dacă solicitantul nu introduce acțiunea de care depinde măsura în termen de 30 de zile de la data la care acesta a fost notificat cu privire la faptul că decizia prin care s-a dispus măsura a devenit definitivă [articolul 373 alineatul (1) litera (a) din Codul de procedură civilă];
  2. în cazul în care, după introducerea acțiunii, procedura este întreruptă pentru o perioadă mai mare de 30 de zile din cauza neglijenței solicitantului [articolul 373 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură civilă];
  3. dacă acțiunea este respinsă printr-o decizie definitivă [articolul 373 alineatul (1) litera (c) din Codul de procedură civilă];
  4. dacă acțiunea este respinsă din motive procedurale și reclamantul nu introduce o acțiune nouă în timp util pentru a profita de efectele acțiunii anterioare [articolul 373 alineatul (1) litera (d) din Codul de procedură civilă];
  5. dacă dreptul pe care reclamantul urmărește să îl protejeze s-a stins [articolul 373 alineatul (1) litera (e) din Codul de procedură civilă].

Fără a aduce atingere normelor privind repartizarea sarcinii probei, de îndată ce decizia de adoptare a măsurii asigurătorii și de inversare a contenciosului a devenit definitivă, pârâtul este informat că orice acțiune pentru a contesta existența dreptului protejat trebuie să fie introdusă în termen de 30 de zile de la notificare; în caz contrar se va considera că măsura soluționează litigiul [articolul 371 alineatul (1) din Codul de procedură civilă].

Aceeași prevedere referitoare la sancțiuni se aplică atunci când, după introducerea acțiunii, procedura este întreruptă pentru o perioadă mai mare de 30 de zile din cauza neglijenței reclamantului sau dacă acțiunea este respinsă din motive procedurale și pârâtul nu introduce o acțiune nouă în timp util pentru a profita de efectele acțiunii anterioare [articolul 371 alineatul (2) din Codul de procedură civilă].

După pronunțarea unei hotărâri definitive în cauză, măsurile asigurătorii expiră [articolul 371 alineatul (3) din Codul de procedură civilă].

4 Există o cale de atac împotriva măsurii dispuse?

Căile de atac ordinare sunt admisibile atunci când valoarea măsurilor depășește limita impusă de instanța în fața căreia se introduce calea de atac și hotărârea contestată este defavorabilă părții care o atacă cu mai mult de jumătate din această sumă [articolul 629 alineatul (1) din Codul de procedură civilă]. De asemenea, se pot introduce întotdeauna căi de atac împotriva deciziilor referitoare la valoarea măsurilor asigurătorii, pe motiv că valoarea depășește limita instanței care a pronunțat decizia atacată [articolul 629 alineatul (3) litera (b) din Codul de procedură civilă], precum și împotriva respingerilor preliminare ale cererilor inițiale de măsuri asigurătorii [articolul 629 alineatul (3) litera (c) din Codul de procedură civilă].

Deciziile prin care se dispune inversarea contenciosului pot fi contestate numai împreună cu căile de atac introduse împotriva deciziilor cu privire la măsura solicitată; deciziile de respingere a inversării contenciosului sunt definitive și fără drept de apel [articolul 370 alineatul (1) din Codul de procedură civilă].

Nu se poate introduce nicio cale de atac la Curtea Supremă de Justiție (Supremo Tribunal de Justiça) împotriva deciziilor de instituire a unor măsuri asigurătorii, inclusiv împotriva celor prin care se dispune inversarea contenciosului, fără a aduce atingere cazurilor în care o cale de atac este întotdeauna admisibilă [articolul 370 alineatul (2) din Codul de procedură civilă].

O decizie în materie asigurătorie poate fi contestată de către:

  • orice parte la procedură care nu are câștig de cauză [articolul 631 alineatul (1) din Codul de procedură civilă];
  • orice persoană care nu este parte la procedură, dar suferă un prejudiciu direct și real ca urmare a acestui fapt [articolul 631 alineatul (2) din Codul de procedură civilă].

Instanța competentă să judece calea de atac este o instanță de al doilea grad de jurisdicție din raza teritorială în care se află instanța care a pronunțat decizia atacată.

Termenul pentru introducerea unei căi de atac este de 15 zile de la notificarea hotărârii [articolul 638 alineatul (1) din Codul de procedură civilă]. În cazul în care calea de atac implică, de asemenea, reevaluarea probelor înregistrate, termenul se prelungește cu 10 zile [articolul 638 alineatul (7) din Codul de procedură civilă].

Calea de atac formulată împotriva unei ordonanțe care respinge categoric sau nu instituie măsura are efect suspensiv [articolul 647 alineatul (3) litera (d) din Codul de procedură civilă]. În alte cazuri, aceasta are un efect pur devolutiv.

Informații suplimentare

Legea nr. 41/2013 din 26 iunie 2013 – Codul de procedură civilă

Legea nr. 62/2013 din 26 august 2013 – Legea privind organizarea sistemului judiciar

Linkuri relevante

Informații suplimentare se pot obține de pe următoarele site-uri:

Portalul Justiției

Direcția Generală pentru politica privind justiția

Portalul Citius

Baza de date pentru documente juridice

Monitorul Oficial al Portugaliei

Notă:

Punctul de contact al RJE în materie civilă, instanțele sau alte entități și autorități nu sunt obligate să ia în considerare informațiile cuprinse în prezenta fișă informativă. Cu toate că este actualizată în mod periodic, prezenta fișă informativă nu înlocuiește necesitatea de a consulta legislația respectivă în vigoare și poate fi supusă unor modificări de interpretare ca urmare a jurisprudenței.

Ultima actualizare: 11/07/2023

Versiunea în limba naţională a acestei pagini este administrată de punctul de contact RJE respectiv. Traducerile au fost efectuate de serviciile Comisiei Europene. Este posibil ca eventualele modificări aduse originalului de către autoritatea naţională competentă să nu se regăsească încă în traduceri. Nici RJE și nici Comisia Europeană nu-și asumă nicio răspundere sau responsabilitate în legătură cu informațiile sau datele pe care le conține ori la care face trimitere acest document. Pentru a afla care sunt regulile privind protecția drepturilor de autor aplicabile de statul membru responsabil pentru această pagină, vă invităm să consultați avizul juridic.