Obţinerea probelor

România
Conținut furnizat de
European Judicial Network
Rețeaua judiciară europeană (în materie civilă și comercială)

1 Sarcina probei

Sediul principal al materiei:

Codul de procedură civilă (art. 249-365).

1.1 Care sunt regulile privind sarcina probei?

Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Reclamantul trebuie să dovedească proba. În cazul excepţiilor invocate de pârât sarcina probei aparţine pârâtului. Totodată, în cazul prezumţiilor sarcina probei se deplasează de la persoana în favoarea căreia acestea au fost create la partea adversă.

1.2 Există reguli privind exceptarea anumitor fapte de la sarcina probei? În ce situaţii? Există posibilitatea de a prezenta probe pentru a dovedi că o anumită prezumţie legală nu este valabilă?

Nimeni nu este ţinut de a proba ceea ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu.

Instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România. Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată. Dispoziţiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de lege. Instanţa de judecată poate lua cunoştinţă din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiţia ca acesta să fie invocat. Proba legii străine se face conform dispoziţiilor Codului civil referitoare la conţinutul legii străine.

Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.  Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei.

Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.

1.3 În ce măsură instanţa trebuie să aibă certitudinea cu privire la un fapt pentru a-şi întemeia hotărârea pe existenţa acelui fapt?

Probele trebuie să fie admisibile şi să ducă la soluţionarea procesului. În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

2 Strângerea probelor

2.1 Pentru strângerea probelor este întotdeauna necesar ca una dintre părţi să facă o cerere în acest sens sau în anumite cazuri judecătorul poate dispune, de asemenea, din proprie iniţiativă, strângerea de probe?

Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Instanţa va dispune ca părţile să completeze probele dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

La cererea părţilor se pot solicita următoarele probe: înscrisuri, expertize, proba cu martori, cercetarea la faţa locului, chemarea la interogatoriu, la cererea părţii interesate în obţinerea unei mărturisiri din partea adversarului. Noul cod de procedură civilă reglementează şi mijloacele materiale de probă, mijloace ce pot prezenta interes în soluţionarea unor categorii de acţiuni civile (de exemplu, în acţiunile de divorţ).

2.2 În cazul în care cererea uneia dintre părţi cu privire la strângerea de probe este aprobată, care sunt etapele următoare?

Asupra probelor solicitate de părţi instanţa urmează să se pronunţe, printr-o încheiere, după ce au fost examinate condiţiile lor de admisibilitate. Încheierea va arăta faptele ce trebuie dovedite, mijloacele de proba încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea lor. Pe cât posibil probele vor fi administrate în aceeaşi şedinţă în care  au fost încuviinţate.

Administrarea probelor este guvernată de câteva reguli esenţiale: dovezile trebuie administrate în ordinea stabilită de judecător; pe cât posibil dovezile vor fi administrate în aceeaşi şedinţă de judecată; administrarea probelor se face înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului; dovada şi dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putinţă în acelaşi timp.

Locul administrării probelor este în faţa instanţei de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel. Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localităţii de reşedinţă a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad.

2.3 Care sunt situaţiile în care instanţa poate respinge cererea uneia dintre părţi de strângere de probe?

Probele pot fi folosite doar dacă îndeplinesc anumite condiţii privitoare la legalitatea, verosimilitatea, pertinenţa şi concludenţa lor. Din punct de vedere al legalităţii, proba solicitată trebuie să constituie un mijloc de dovadă prevăzut de lege şi să nu fie prohibită de lege. Din punct de vedere al verosimilităţii, proba solicitată nu trebuie să contrazică legile naturale universal recunoscute. Referitor la pertinenţa probei, aceasta trebuie să aibă legătura lor cu obiectul procesului, respectiv să se refere la fapte care trebuie să fie demonstrate în sprijinul pretenţiilor sau apărărilor formulate de părţi. Pentru a fi admisibile probele trebuie să fie, de asemenea, verosimile, respectiv să fie apte să conducă la soluţionarea procesului.

În cazul înscrisurilor, instanţa este obligată să respingă cererea de înfăţişare a înscrisului în următoarele situaţii: când cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni strict personale privind demnitatea/viaţa privată a unei persoane; când înfăţişarea înscrisului ar nesocoti obligaţia de păstrare a secretului ori când aceasta ar atrage urmărirea penală a părţii, soţului sau a unei rude ori afin până la gradul al treilea inclusiv.

În ceea ce priveşte proba cu martori, aceasta nu este admisibilă pentru dovedirea actelor juridice cu o valoare mai mare de 250 lei; pentru care legea cere forma scrisă. De asemenea, este inadmisibilă proba testimonială împotriva şi peste cuprinsul unui înscris.

Dovezile se propun de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare. Probele nepropuse în aceste condiţii vor putea fi cerute şi încuviinţate de instanţă dacă într-una din următoarele situaţii: necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea; partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii; există acordul expres al tuturor părţilor.

2.4 Care sunt diferitele mijloace de probă?

Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi (făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu), prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

2.5 Care sunt metodele de obţinere de probe de la martori? Acestea diferă de metodele folosite pentru obţinerea de probe de la experţii martori? Care sunt normele în ceea ce priveşte depunerea probelor scrise şi avizele/rapoartele experţilor?

Martorii se propun de părţi, respectiv de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare. După încuviinţarea probei testimoniale, instanţa va dispune citarea martorilor în vederea audierii lor.

Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe şi termenul în care trebuie să efectueze expertiza. Concluziile expertului sunt consemnate într-un raport de expertiză.  Efectuarea unei noi expertize de către alt expert se poate solicita motivat, la cererea părţilor sau a instanţei.

În ceea ce priveşte administrarea probei cu înscrisuri, fiecare parte poate depune înscrisurile pe care doreşte să le folosească în proces, în copie certificată pentru conformitate.  Partea este obligată să aibă asupra sa şi originalul iar, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris. Instanţa poate ordona înfăţişarea unui înscris aflat în posesia părţii adverse dacă înscrisul este comun părţilor din proces, dacă însăşi partea adversă s-a referit în proces la acest înscris sau dacă ea este obligată să îl înfăţişeze. Dacă un înscris se află la una dintre părţi şi nu poate fi prezentat în instanţă, se va putea delega un judecător în prezenţa căruia părţile să cerceteze înscrisul la locul în care se găseşte. Dacă înscrisul se află în posesia unui terţ, acesta poate fi citat ca martor punându-i-se în vedere să aducă înscrisul.

Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, în camera de consiliu. Când administrarea dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va îndeplini, prin delegaţie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. Dacă felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care administrează dovada poate fi scutită de citarea părţilor.

2.6 Unele mijloace de probă au o forţă probantă mai mare decât celelalte?

Puterea doveditoare a mijloacelor de probă este egală, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.

Forma autentică este adeseori consimţită de părţi datorită avantajelor pe care le prezintă, printre care se numără prezumţia de autenticitate, care îl dispensează pe cel care invocă un înscris autentic de sarcina probei.

2.7 Pentru dovedirea anumitor fapte, sunt obligatorii anumite tipuri de probă?

Dovada actului juridic a cărui valoarea a obiectului este mai mare de 250 lei, este admisă numai proba cu înscrisuri, cu unele excepţii, când se primeşte şi proba cu martori.

Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii. Declaraţiile făcute de părţi şi trecute într-un înscris autentic nu fac dovadă decât până la proba contrarie.

În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

2.8 Martorii au prin lege obligaţia de a depune mărturie?

Vezi răspunsul de la 2.11.

2.9 În ce cazuri poate un martor refuza să depună mărturie?

Codul de procedură civilă nu reglementează motivele de refuz ale martorului de a depune mărturie, ci persoanele care nu pot fi ascultate ca martori şi persoanele care sunt scutite de a fi martori. A se vedea răspunsul de la 2.11.

2.10 Persoana care refuză să depună mărturie poate fi sancţionată sau obligată să depună mărturie?

Instanţa va sancţiona cu amendă judiciară neprezentarea martorului  sau refuzul acestuia de a depune mărturie. Împotriva martorului care lipseşte la prima citare instanţa poate emite mandat de aducere. În pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar la primul termen.

Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul.

2.11 Există persoane cărora nu li se poate cere să depună mărturie?

Nu pot fi martori rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv; soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul; cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu una din părţi; persoanele puse sub interdicţie judecătorească; cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. În procesele privitoare la filiaţie, divorţ şi alte raporturi de familie se vor putea asculta rudele şi afinii, în afară de descendenţi.

Sunt scutiţi de a fi martori:

  • slujitorii cultelor, medicii, farmaciştii, avocaţii, notarii publici, executorii judecătoreşti, mediatorii, moaşele şi asistenţii medicali şi alţi profesionişti cărora legea le impune să păstreze secretul de serviciu/profesional cu privire la faptele de care au luat cunoştinţă în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar şi după încetarea activităţii lor;
  • judecătorii, procurorii şi funcţionarii publici, chiar şi după încetarea funcţiei lor, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate;
  • cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înşişi sau ar expune rudele, afinii, soţul, fostul soţ etc. la o pedeapsă penală sau la dispreţul public.

2.12 Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce situaţii martorul poate fi audiat prin intermediul videoconferinţei sau prin alte mijloace tehnice?

Instanţa dispune citarea martorilor şi ordinea în care urmează să se facă audierea acestora. Înainte de a fi ascultat, martorul va fi identificat şi i se va pune în vedere să depună un jurământ. Fiecare martor trebuie să fie audiat separat. Martorul va răspunde mai întâi la întrebările puse de preşedintele instanţei iar apoi la întrebările puse, cu încuviinţarea acestuia, de către partea care l-a propus precum şi de către partea adversă.  Martorul care nu poate veni în instanţă va putea fi ascultat la locul unde se află.

Nu există prevederi legale în privinţa cazurilor în care mărturia poate fi înregistrată cu mijloace audiovizuale, însă este admisibilă. Aceasta va putea fi ulterior transcrisă la cererea părţii interesate, în condiţiile legii.

3 Evaluarea probelor

3.1 Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă în ceea ce priveşte luarea în considerare a acestor probe în formularea hotărârii?

Dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deşi denunţarea ca fals a acestuia nu a fost retrasă, instanţa, dacă este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, poate suspenda judecata procesului, înaintând de îndată înscrisul denunţat ca fals parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul-verbal ce se va încheia în acest scop. În cazul în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă.

Pe de altă parte, instanţa va sancţiona cu amendă contestarea, cu rea-credinţă, de către autorul ei a scrierii sau semnăturii unui înscris ori a autenticităţii unei înregistrări audio sau video.

În aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective. Dacă, din cercetare, reies bănuieli de mărturie mincinoasă sau de mituire a martorului, instanţa va încheia un proces-verbal şi va sesiza organul de urmărire penală competent.

3.2 În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă?

Constituie mărturisire recunoaşterea de către una dintre părţi a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau apărarea. Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o şi nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile în care cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele. Mărturisirea extrajudiciară este făcută în afara procesului şi este un fapt supus aprecierii judecătorului. Aceasta din urmă este supusă condiţiilor de adminisibilitate şi administrare prevăzute de dreptul comun pentru celelalte probe.

Instanţa poate încuviinţa chemarea la interogatoriu a oricăreia dintre părţi, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să ducă la soluţionarea procesului.

Linkuri relevante

http://www.just.ro/

Ultima actualizare: 09/09/2014

Versiunea în limba naţională a acestei pagini este administrată de punctul de contact RJE respectiv. Traducerile au fost efectuate de serviciile Comisiei Europene. Este posibil ca eventualele modificări aduse originalului de către autoritatea naţională competentă să nu se regăsească încă în traduceri. Nici RJE și nici Comisia Europeană nu-și asumă nicio răspundere sau responsabilitate în legătură cu informațiile sau datele pe care le conține ori la care face trimitere acest document. Pentru a afla care sunt regulile privind protecția drepturilor de autor aplicabile de statul membru responsabil pentru această pagină, vă invităm să consultați avizul juridic.

Opinia dvs.

Completați formularul de mai jos pentru a ne transmite observațiile dumneavoastră cu privire la noul nostru site