Această pagină vă oferă informații privind legislația și bazele de date juridice având ca obiect sistemul juridic din Regatul Unit, cu referire specifică la jurisdicția Irlandei de Nord.
Informații pe regiuni
Principalele izvoare de drept în jurisdicția Irlanda de Nord a Regatului Unit sunt:
Legislația primară sau Legile Parlamentului sunt adoptate de Parlamentul Regatului Unit de la Londra și se pot aplica întregului teritoriu sau oricărei părți a teritoriului Regatului Unit. Parlamentul Regatului Unit a aprobat și descentralizarea puterilor legislative aparținând parlamentelor și adunărilor descentralizate, acestea putând adopta legislație primară care se referă la o serie limitată de aspecte și se aplică în propriile jurisdicții. Alte acte normative primare pot fi adoptate de către suveran în temeiul prerogativelor sale sub diverse forme, precum ordine în consiliu, proclamări, mandate regale, instrucțiuni regale, regulamente și patente regale.
Legislația secundară este adoptată în temeiul puterilor conferite prin sau în temeiul statutului Majestății Sale în Consiliu sau al unui ministru, departament (minister), al miniștrilor Irlandei de Nord sau al altui organism sau persoană. Această legislație se mai numește și legislație delegată sau secundară, iar statutul care conferă puterea este denumit Lege „mamă” sau de autorizare sau împuternicire. Legislația secundară poate avea diverse titluri, precum: ordine în consiliu, regulamente sau norme, toate acestea putând fi denumite colectiv „instrumente statutare” sau „norme statutare”.
În Irlanda de Nord, legislația include legi sau statute care pot fi legi ale Parlamentului Regatului Unit, ale Parlamentului Irlandei de Nord (1921-1972) sau ale Adunării Irlandei de Nord din Belfast. În mai multe rânduri, guvernele descentralizate din Irlanda de Nord au fost suspendate și o mare a parte a legislației a fost inclusă în „ordine în Consiliu”, care, din punct de vedere tehnic, reprezintă legislație secundară însă sunt folosite ca legislație primară. Legislația din Irlanda de Nord include și norme statutare – legislație secundară sau subordonată – elaborată sub autoritatea unei legi a Parlamentului Regatului Unit, a unui ordin în Consiliu sau a unei legi a Adunării Irlandei de Nord.
Puterea de a încheia tratate internaționale în numele Regatului Unit aparține Coroanei – respectiv Suveranului, în temeiul Prerogativei Regale – care hotărăște în urma consultării Guvernului Regatului Unit. Parlamentul Regatului Unit nu are niciun rol oficial în încheierea tratatelor, însă atunci când un tratat impune o modificare a legislației Regatului Unit sau o subvenție din bani publici, Parlamentul va vota asupra acestui aspect în procedura normală. Toate tratatele Uniunii Europene necesită legislație de punere în aplicare lor în Regatul Unit și, prin urmare, fac obiectul controlului parlamentar. Articolele 20-25 din Legea privind reforma constituțională și guvernanța din 2010 au intrat în vigoare la 11 noiembrie 2010. În conformitate cu aceste dispoziții, tratatele nu pot fi ratificate decât dacă (a) un ministru al Coroanei a transmis mai întâi Parlamentului o copie a tratatului, (b) tratatul a fost publicat și (c) au trecut 21 de zile fără ca niciuna dintre camerele Parlamentului să decidă că tratatul nu ar trebui să fie ratificat.
Atunci când există conflicte între diferite surse de drept, principalul forum în care acestea sunt soluționate este reprezentat de instanțe. Instanțele pot soluționa și litigiile referitoare la interpretarea legislației. Cu toate acestea, deoarece în Regatul Unit nu există o „constituție scrisă”, nu este posibilă atacarea unei legi parlamentare în instanță pe motivul că este „neconstituțională”. Doctrina constituțională a „suveranității parlamentare” prevede că Parlamentul Regatului Unit este autoritatea legislativă supremă – în sensul că poate adopta și abroga orice lege și că niciun alt organism nu poate abroga sau contesta validitatea unei legi a Parlamentului
Cu toate acestea, doctrina privind suveranitatea parlamentară există sub rezerva faptului că Regatul Unit este stat membru al Uniunii Europene. În virtutea Legii privind Comunitățile Europene din 1972, dreptul Uniunii Europene face parte din dreptul Irlandei de Nord. Legislația internă trebuie să fie interpretată în așa fel încât să fie conformă, oricând este posibil, cu dreptul Uniunii Europene.
Legea privind drepturile omului din 1998, care a încorporat Convenția Europeană a Drepturilor Omului în dreptul Regatului Unit, conferă instanțelor de judecată o altă putere prin care pot contesta Legile Parlamentului. În măsura în care este posibil, legislația internă trebuie să fie interpretată în așa fel încât să fie compatibilă cu drepturile din Convenție.
Hotărârile judecătorești, în special cele ale curților de apel, au un rol important în dezvoltarea dreptului. Acestea nu reprezintă doar hotărâri privind interpretarea legislației, ci și baza dreptului comun, care derivă din hotărârile judecătorești în cazuri anterioare (sau jurisprudența). Principiul general este că o instanță de judecată respectă în mod obligatoriu deciziile anterioare pronunțate de o instanță superioară. În ceea ce privește chestiunile de drept al Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție este autoritatea supremă. Lorzii Juriști din Camera Lorzilor au acționat în calitate de Curte Supremă a Regatului Unit, deși aceștia au fost înlocuiți cu o nouă Curte Supremă, instituită la 1 octombrie 2009. Actualii Lorzi Juriști au devenit primii judecători ai Curții Supreme, iar Lordul Prim-jurist a devenit președintele acesteia.
Legislația primară este adoptată de Parlamentul Regatului Unit de la Londra. Înainte ca o propunere legislativă (cunoscută ca „proiect de lege”) să poată deveni lege a Parlamentului, aceasta trebuie să fie aprobată de ambele camere ale Parlamentului: Camera Comunelor și Camera Lorzilor. În ambele camere au loc următoarele etape:
După ce un proiect de lege trece prin ambele camere, acesta este retrimis la prima cameră (unde a fost inițiat) pentru ca amendamentele propuse de cea de-a doua cameră să fie analizate
Ambele camere trebuie să fie de acord cu privire la textul final. Pot exista mai multe runde de comunicări între cele două camere până în momentul în care se ajunge la un consens cu privire la fiecare cuvânt al proiectului de lege. Odată ce se ajunge la acest consens, proiectul de lege poate fi depus pentru aprobarea regală.
În Adunarea Irlandei de Nord are loc un proces similar (care implică introducerea unui proiect de lege, analiză, dezbatere și votare), chiar dacă există numai o singură cameră în cadrul Adunării descentralizate. Miniștrii, comitetele și membrii individuali pot iniția un proiect de lege și îl pot prezenta Purtătorului de cuvânt al Adunării pentru a fi analizat de către Adunare. Dacă Purtătorul de cuvânt consideră că propunerile sunt în sfera de competență a Adunării, atunci proiectul de lege este introdus și dezbătut în cameră. Ulterior, este trimis comitetului statutar corespunzător pentru analiză. Comitetul raportează Adunării, permițând membrilor să analizeze detaliile proiectului de lege și să propună amendamente. Ulterior, este analizat încă o dată de către Adunare și este supus votului final.
După ce un proiect de lege trece prin toate aceste etape parlamentare în Parlamentul Regatului Unit sau în Adunarea Irlandei de Nord, acesta este trimis suveranului pentru aprobarea regală, după care devine lege.
Legislația primară poate fi în general modificată sau abrogată doar prin noi acte normative primare. Există totuși excepții în temeiul cărora anumite amendamente și abrogări pot fi efectuate prin instrumente statutare. Aceste excepții includ situațiile în care sunt puse în aplicare obligații care țin de Uniunea Europeană sau reforme administrative pentru reducerea sau eliminarea sarcinii de reglementare. Aceste ordine trebuie totuși să fie aprobate prin rezoluție afirmativă de ambele camere ale Parlamentului înainte de a fi adoptate
Legislația primară intră în vigoare în conformitate cu dispozițiile privind intrarea în vigoare incluse în lege sau în măsură. Legea sau măsura poate specifica o anumită dată pentru intrarea în vioare. Aceasta poate fi imediat după aprobarea regală sau la o dată specificată (în general cel puțin după două luni de la aprobarea regală) sau la o dată care urmează a fi specificată de un ministru sau de un departament prin adoptarea unui ordin de intrare în vigoare (instrument statutar). Pot fi specificate diferite date pentru dispoziții diferite ale unei legi.
Data intrări în vigoare a oricărui act normativ secundar va fi în general specificată în instrumentul în sine. În mod excepțional, data intrării în vigoare poate fi cea a publicării în monitoarele oficiale (Monitorul Oficial al Londrei sau al Belfastului).
Sunt disponibile mai multe baze de date juridice.
Linkuri relevante
Versiunea în limba naţională a acestei pagini este gestionată de statul membru respectiv. Traducerile au fost efectuate de serviciile Comisiei Europene. Este posibil ca eventualele modificări aduse originalului de către autoritatea naţională competentă să nu se regăsească încă în traduceri. Comisia Europeană declină orice responsabilitate privind informațiile sau datele conținute sau la care face trimitere acest document. Pentru a afla care sunt regulile privind protecția drepturilor de autor aplicabile de statul membru responsabil pentru această pagină, vă invităm să consultați avizul juridic.