Ce lege se aplică

Suedia
Conținut furnizat de
European Judicial Network
Rețeaua judiciară europeană (în materie civilă și comercială)

1 Izvoarele normelor în vigoare

1.1 Normele de drept intern

În Suedia, dreptul internațional privat este codificat doar în parte și constă într-o combinație de drept statutar și jurisprudență. Dreptul statutar vizează, în cea mai mare parte, să pună în aplicare convențiile internaționale la care Suedia este parte. Legislația principală privește următoarele aspecte:

Căsătoria și copiii

  • Capitolul 3, articolele 4 și 6 din Legea privind anumite raporturi juridice internaționale cu privire la căsătorie și tutelă [Lagen (1904:26 s. 1) om vissa internationella rättsförhållanden rörande äktenskap och förmynderskap, cunoscută, de asemenea, sub abrevierea suedeză „IÄL”]
  • Articolele 9, 12 și 13 din Ordonanța privind anumite raporturi juridice internaționale cu privire la căsătorie, adopție și tutelă [Förordningen (1931:429) om vissa internationella rättsförhållanden rörande äktenskap, adoption och förmynderskap, „NÄF”]
  • Articolul 2 din Legea privind raporturile juridice internaționale cu privire la adopție [Lagen (1971:796) om internationella rättsförhållanden rörande adoption, „IAL”]
  • Articolele 2, 3 și 6 din Legea privind aspectele internaționale legate de paternitate [Lagen (1985:367) om internationella faderskapsfrågor, „IFL”]
  • Articolele 3-5 din Legea privind anumite aspecte internaționale referitoare la relațiile patrimoniale dintre soți sau concubini [Lagen (1990:272) om internationella frågor rörande makars och sambors förmögenhetsförhållanden, „LIMF”]
  • Articolul 1 din Legea privind Convenția de la Haga din 1996 [Lagen (2012:318) om 1996 års Haagkonvention] și articolele 15-22 din aceeași Convenție de la Haga din 1996 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor
  • Articolul 15 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere și Protocolul de la Haga din 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere.

Succesiunea

  • Articolele 20-38 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor

Contracte și achiziții

  • Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale („Regulamentul Roma I”)
  • Articolele 79-87 din Legea privind cambiile (Växellagen 1932:130);
  • Articolele 58-65 din Legea privind cecurile (Checklagen 1932:131);
  • Legea privind legislația aplicabilă vânzării de bunuri [Lagen (1964:528) om tillämplig lag beträffande köp av lösa saker, „IKL”];
  • Articolele 25a, 31a și 42a din Legea privind co-decizia la locul de muncă [Lagen (1976:580) om medbestämmande i arbetslivet, „MBL”]
  • Legea privind legislația aplicabilă anumitor contracte de asigurări [Lagen (1993:645) om tillämplig lag för vissa försäkringsavtal];
  • Capitolul 13 articolul 4 și capitolul 14 articolul 2 din Codul privind transportul maritim (Sjölagen 1994:1009)
  • Articolul 14 din Legea privind contractele încheiate cu consumatorii [Lagen (1994:1512) om avtalsvillkor i konsumentförhållanden]
  • Capitolul 1 articolul 4 din Legea privind protecția consumatorilor în acordurile privind folosinţa bunurilor rezidențiale pe durată limitată sau produsele de vacanță pe termen lung [Lagen (2011:914) om konsumentskydd vid avtal om tidsdelat boende eller långfristig semesterprodukt]
  • Capitolul 3 articolul 14 din Legea privind contractele la distanță și vânzarea din ușă în ușă [Lagen (2005:59) om distansavtal och avtal utanför affärslokaler]
  • Articolul 48 din Legea privind vânzarea de bunuri către consumatori (Konsumentköplagen 1990:932)

Repararea prejudiciului

  • Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Regulamentul Roma II”)
  • Articolele 8, 14 și 38 din Legea privind prejudiciile cauzate de accidente rutiere (Trafikskadelagen 1975:1410)
  • Articolul 1 din legea cu privire la Convenția din 9 februarie 1972 dintre Suedia și Norvegia privind pășunatul renilor [Lagen (1972:114) med anledning av konventionen den 9 februari 1972 mellan Sverige och Norge om renbetning]
  • Articolul 1 din legea cu privire la Convenția din 19 februarie 1974 privind protecția mediului dintre Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia [Lagen (1974:268) med anledning av miljöskyddskonventionen den 19 februari 1974 mellan Danmark, Finland, Norge och Sverige]

Legea privind procedura de insolvență

  • Articolele 4, 8-11, 14, 15, 28 și 43 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență („Regulamentul privind insolvența”) (Parlamentul European și Consiliul au adoptat un regulament modificat care urmează să intre în vigoare în vara anului 2015)
  • Articolele 1, 3 și 5-8 din Legea care stabilește normele care reglementează stările de insolvență care implică bunuri în Danemarca, Finlanda, Islanda sau Norvegia [Lag (1934:67) med bestämmelser om konkurs, som omfattar egendom i Danmark, Finland, Island eller Norge]
  • Articolele 1, 4-9 și 13 din Legea privind efectele stărilor de insolvență care intervin în Danemarca, Finlanda, Islanda sau Norvegia [Lag (1934:68) om verkan av konkurs, som inträffat i Danmark, Finland, Island eller Norge]
  • Articolele 1, 3-8 și 12 din Legea privind stările de insolvență care implică bunuri într-o altă țară nordică [Lag (1981:6) om konkurs som omfattar egendom i annat nordiskt land]
  • Articolele 1, 4-9, 13 și 14 din Legea privind efectele stărilor de insolvență care intervin într-o altă țară nordică [Lag (1981:7) om verkan av konkurs som inträffat i annat nordiskt land]

1.2 Convențiile internaționale multilaterale

Suedia este parte la următoarele convenții internaționale multilaterale care stabilesc norme de stabilire a legii aplicabile. Suedia adoptă o abordare „dualistă” în ceea ce privește tratatele internaționale, în sensul că respectivele convenții multilaterale trebuie să fie, de asemenea, încorporate în legislația națională suedeză: a se vedea mai sus.

Liga Națiunilor

  • Convenția din 1930 pentru reglementarea anumitor conflicte de legi referitoare la cambii și de biletele la ordin
  • Convenția din 1931 pentru reglementarea anumitor conflicte de legi referitoare la cecuri

Conferința de la Haga de drept internațional privat:

  • Convenția din 1955 privind legea aplicabilă vânzării internaționale de mărfuri
  • Convenția din 1961 privind conflictele de legi referitoare la forma dispozițiilor testamentare
  • Convenția din 1996 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești și a măsurilor de protecție a copiilor
  • Protocolul de la Haga din 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere

Uniunea Europeană

  • Convenția din 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Regulamentul Roma I înlocuiește Convenția pentru contractele încheiate după 17 decembrie 2009)

Convențiile nordice

  • Convenția din 1931 dintre Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia de stabilire a normelor de drept internațional privat cu privire la căsătorie, adopție și tutelă (modificată ultima dată printr-o convenție de modificare din 2006)
  • Convenția din 1933 dintre Suedia, Danemarca, Finlanda, Islanda și Norvegia privind insolvența („Convenția nordică privind insolvența”)
  • Convenția din 1934 dintre Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia privind succesiunea, testamentele și administrarea masei succesorale (modificată ultima dată printr-o convenție de modificare din 2012)
  • Convenția din 1974 privind protecția mediului dintre Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia

1.3 Principalele convenții bilaterale

  • Convenția din 1972 dintre Suedia și Norvegia privind pășunatul renilor (1972 års konvention mellan Sverige och Norge om renbetning)

2 Punerea în aplicare a normelor privind conflictul de legi

2.1 Obligația judecătorului de a aplica din proprie inițiativă normele privind conflictul de legi

Nu există nicio normă în legislația suedeză care impune unei instanțe să aplice legea străină din proprie inițiativă. Acest aspect a fost abordat, în principal, în jurisprudență și pare să existe o diferențiere între procedurile privind chestiuni care permit părților să soluționeze litigiul pe cale extrajudiciară (dispositiva mål) și procedurile privind chestiuni care pot fi soluționate doar de către o instanță (indispositiva mål). În litigiile civile în care părțile ar avea dreptul să ajungă la o înțelegere între ele, se pare că legea străină este aplicabilă numai în cazul în care una dintre părți o invocă. Au existat numeroase cazuri cu un element clar de extraneitate în care s-a aplicat legislația suedeză fără discuție, întrucât niciuna dintre părți nu a invocat legea străină. Dimpotrivă, în cadrul procedurilor în care nu este posibilă o soluționare extrajudiciară, implicând, de exemplu, stabilirea paternității, au existat cazuri în care instanțele au aplicat legea străină din proprie inițiativă.

2.2 Retrimiterea

Dreptul internațional privat suedez nu acceptă, ca regulă generală, doctrina retrimiterii. Există însă o excepție, prevăzută la articolul 79 alineatul (2) din Legea privind cambiile și la articolul 58 alineatul (2) din Legea privind cecurile, cu privire la capacitatea cetățenilor străini de a încheia tranzacții care implică cambii sau cecuri. Aceasta este motivată de faptul că dispozițiile respective se bazează pe convenții internaționale. O altă excepție este prevăzută la articolul 9 alineatul (2) din Legea privind efectele stărilor de insolvență care intervin într-o altă țară nordică. În sfârșit, cu privire la valabilitatea formală a căsătoriei, retrimiterea este recunoscută la articolul 1 alineatul (7) din Legea privind anumite raporturi juridice internaționale cu privire la căsătorie și tutelă.

2.3 Schimbarea punctului de legătură

Dreptul internațional privat suedez nu dispune de norme cu caracter general în ceea ce privește efectul unei modificări a factorului de legătură: acest aspect este reglementat în mod specific în fiecare statut separat. De exemplu, articolul 4 alineatul (1) din Legea privind anumite aspecte internaționale referitoare la relațiile patrimoniale dintre soți sau concubini prevede că „[î]n cazul în care legea aplicabilă nu a fost stabilită de comun acord, legea aplicabilă este legea statului în care soții și-au stabilit reședința obișnuită (hemvist) atunci când s-au căsătorit”, iar articolul 4 alineatul (2) din aceeași lege prevede că „[î]n cazul în care ambii soți și-au stabilit ulterior reședința obișnuită într-un alt stat și au locuit acolo timp de cel puțin doi ani, se aplică legea respectivului stat”.

2.4 Excepții de la aplicarea generală a normelor privind conflictul de legi

Este considerat un principiu general al dreptului internațional privat din Suedia ca o dispoziție a unei legi străine să nu fie aplicată în cazul în care aplicarea acesteia ar fi vădit incompatibilă cu principiile fundamentale ale sistemului juridic din această țară. Dispoziții în acest sens se regăsesc în cea mai mare parte a legislației de drept internațional privat, însă nu trebuie să se deducă faptul că o restricție de ordine publică necesită un temei legislativ. Au existat foarte puține hotărâri în care s-a constatat că legea străină nu poate fi aplicată din motive de ordine publică.

Stabilirea normelor din legislația suedeză care sunt obligatorii la nivel internațional este, în general, o chestiune care ține de competența sistemului judiciar.

2.5 Proba legii străine

În cazul în care instanța constată că o lege străină este aplicabilă, iar instanța nu este familiarizată cu dispozițiile de fond ale sistemului de drept străin, aceasta are la dispoziție două căi de acțiune. Fie efectuează ea însăși o cercetare, fie solicită unei părți să prezinte informațiile necesare. Alegerea depinde de care dintre opțiuni este mai oportună. În cazul în care instanța judecătorească decide să cerceteze ea însăși chestiunea, aceasta poate obține asistență din partea Ministerului Justiției. În general, instanța va juca un rol mai activ în procedurile care pot fi soluționate numai de către o instanță (a se vedea mai sus); în procedurile în care părțile sunt libere să ajungă la o înțelegere între ele, instanța poate lăsa în mare parte investigația pe seama părților.

3 Normele privind conflictul de legi

3.1 Obligații contractuale și acte juridice

Suedia este parte la Convenția de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale. Alte norme de drept se aplică în anumite domenii. Regulamentul Roma I înlocuiește convenția pentru contractele încheiate după 17 decembrie 2009.

Vânzarea de mărfuri este reglementată de Legea privind dreptul aplicabil vânzării de mărfuri care încorporează în dreptul intern Convenția de la Haga din 1955 cu privire la legea aplicabilă vânzării internaționale de mărfuri. Legea are prioritate față de normele prevăzute de Regulamentul Roma I. Aceasta nu reglementează însă contractele încheiate cu consumatorii. Articolul 3 permite cumpărătorului și vânzătorului să stabilească legea aplicabilă de comun acord. Articolul 4 prevede că, în cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă, legea care se aplică este cea a țării în care vânzătorul își are reședința obișnuită. Există excepții de la această regulă în cazul în care vânzătorul a acceptat comanda în țara în care cumpărătorul își are reședința obișnuită, precum și pentru achiziții la o bursă sau la o licitație.

O altă excepție de la normele prevăzute de Regulamentul Roma I există pentru unele contracte încheiate cu consumatorii. Norme speciale care vizează protejarea consumatorilor împotriva clauzelor conflictuale sunt prevăzute la articolul 48 din Legea privind vânzarea de bunuri către consumatori, articolul 14 din Legea privind contractele încheiate cu consumatorii, capitolul 1 articolul 4 din Legea privind protecția consumatorilor în acordurile privind folosința bunurilor rezidenţiale pe durată limitată sau produsele de vacanță pe termen lung și capitolul 3 articolul 14 din Legea privind contractele la distanță și vânzarea din ușă în ușă. Acestea prevăd că, în anumite circumstanțe, se aplică legea unui stat din SEE în cazul în care aceasta oferă o mai bună protecție a consumatorilor.

Norme specifice în ceea ce privește cambiile și cecurile sunt prevăzute la articolele 79-87 din Legea privind cambiile și la articolele 58-65 din Legea privind cecurile. Acestea se bazează pe Convenția de la Geneva din 1930 pentru reglementarea anumitor conflicte de legi legate de cambii și biletele la ordin și pe Convenția de la Geneva din 1931 pentru reglementarea anumitor conflicte de legi legate de cecuri.

Unele contracte de asigurare generală sunt reglementate de Legea privind legislația aplicabilă anumitor contracte de asigurări.

3.2 Obligații extracontractuale

Chestiunea legii aplicabile obligațiilor necontractuale este reglementată de Regulamentul Roma II.

3.3 Statutul persoanei, aspectele legate de starea civilă (nume, domiciliu, capacitate)

În dreptul internațional privat suedez, factorul de legătură decisiv pentru stabilirea statutului personal este în mod tradițional, cetățenia. Cu toate acestea, în prezent există atât de multe cazuri în care cetățenia a fost înlocuită cu reședința obișnuită ca factor principal de legătură încât nu este cert că se poate vorbi în continuare despre un singur factor de legătură principal pentru statutul personal. În dreptul internațional privat suedez, „statutul personal” este înțeles ca incluzând, în esență, aspectele legate de capacitatea juridică și de nume.

În temeiul capitolului 1 articolul 1 din Legea privind anumite raporturi juridice internaționale cu privire la căsătorie și tutelă, capacitatea de a încheia o căsătorie în fața unei autorități suedeze este stabilită, în principiu, în conformitate cu legea suedeză în cazul în care una dintre părți este cetățean suedez sau își are reședința obișnuită în Suedia. Norme similare se aplică în Cadrul nordic în conformitate cu articolul 1 din Ordonanța privind anumite raporturi juridice internaționale cu privire la căsătorie, adopție și tutelă.

Există norme speciale privind tutela și curatela în capitolele 4 și 5 din Legea privind anumite raporturi juridice internaționale cu privire la căsătorie și tutelă, precum și la articolele 14-21a din Ordonanța privind anumite raporturi juridice internaționale cu privire la căsătorie, adopție și tutelă.

În ceea ce privește chestiunea legii aplicabile capacității de a încheia contracte, un răspuns parțial este oferit de articolul 13 din Regulamentul Roma I. Capacitatea de a încheia tranzacții care implică cambii sau cecuri este reglementată de normele speciale prevăzute la articolul 79 din Legea privind cambiile și la articolul 58 din Legea privind cecurile.

Există o normă specială privind capacitatea de a se constitui parte în justiţie sau de a fi chemat în justiţie în capitolul 11 articolul 3 din Codul de procedură judiciară (rättegångsbalken), care prevede că un străin care, în țara sa de origine, nu are capacitatea de a desfășura proceduri judiciare poate, cu toate acestea, să facă acest lucru în Suedia dacă are această capacitate în conformitate cu legislația suedeză.

Dreptul internațional privat suedez consideră aspectele legate de nume ca ținând de legea statutului personal. Aceasta înseamnă, de exemplu, că dobândirea de către un soț a numelui celuilalt soț nu este considerată a fi un aspect care intră sub incidența efectelor juridice ale căsătoriei în sfera personală. În conformitate cu articolul 50 din Legea privind numele personal (namnlagen, 1982:670), legea nu se aplică cetățenilor suedezi care au reședința obișnuită în Danemarca, Norvegia sau Finlanda; se poate concluziona a contrario că aceasta se aplică cetățenilor suedezi stabiliți în afara acestor state. Articolul 51 prevede că legea se aplică, de asemenea, cetățenilor străini care au reședința obișnuită în Suedia.

3.4 Stabilirea filiației, inclusiv adopția

Dreptul material suedez nu face distincție între copiii legitimi și cei nelegitimi, iar dreptul internațional privat suedez nu conține norme specifice privind conflictul de legi pentru a stabili dacă un copil trebuie să fie considerat ca fiind născut în interiorul sau în afara căsătoriei sau dacă un copil poate deveni legitim ulterior.

În ceea ce privește legea aplicabilă stabilirii paternității, există norme diferite pentru prezumția de paternitate și pentru stabilirea paternității de către o instanță judecătorească. Prezumția de paternitate este reglementată de articolul 2 din Legea privind aspectele internaționale legate de paternitate. Acesta prevede că un bărbat care este sau a fost căsătorit cu mama unui copil este considerat a fi tatăl copilului dacă acest lucru este consecința legii statului în care se afla reședința obișnuită a copilului la naștere sau, în cazul în care legea respectivă nu consideră pe nimeni ca fiind tatăl copilului, dacă acest lucru este consecința legii unui stat al cărui cetățean a devenit copilul la naștere. Cu toate acestea, dacă reședința obișnuită a copilului la naștere se află în Suedia, această chestiune va fi stabilită întotdeauna în conformitate cu legislația suedeză. În cazul în care paternitatea trebuie să fie stabilită în instanță, instanța va aplica legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită la momentul în care a fost pronunțată hotărârea în primă instanță.

În conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Legea privind raporturile juridice internaționale cu privire la adopție, o instanță suedeză care examinează o cerere de adopție trebuie să aplice legislația suedeză. Articolul 2 alineatul (2) stipulează însă că, în cazul în care cererea se referă la un copil cu vârsta sub 18 ani, instanța trebuie să ia în considerare dacă solicitantul sau copilul are legătură cu un alt stat prin cetățenie, reședință obișnuită sau în alt mod și dacă acest lucru poate cauza dificultăți copilului în cazul în care adopția nu este recunoscută în țara respectivă.

În ceea ce privește efectele juridice ale adopției, atunci când un ordin de adopție străin este valabil în Suedia, copilului adoptat este considerat ca fiind copilul părintelui adoptiv în cadrul unei căsătorii încheiate în Suedia, în scopuri de custodie, tutelă și întreținere. Cu toate acestea, în cazul unei succesiuni, legea prevede egalitatea de tratament între copiii adoptați și proprii copii ai părintelui adoptiv numai în cazul în care adopția a avut loc în Suedia. În cazul în care adopția a avut loc în străinătate, dreptul la moștenire al copilului adoptat va fi examinat în conformitate cu legea care reglementează în general dreptul de moștenire, și anume legea țării al cărei cetățean este acesta.

Chestiunea legii aplicabile în ceea ce privește întreținerea copiilor este reglementată de Protocolul de la Haga din 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere. Norma generală este că obligațiile de întreținere sunt reglementate de legea statului în care copilul își are reședința obișnuită. În cazul în care copilul nu poate să obțină întreținere de la partea care este obligată să furnizeze întreținere în temeiul respectivei legi, legea aplicabilă este legea țării în care se află instanța sesizată. În cazul în care copilul nu poate să obțină întreținere de la partea care este obligată să furnizeze întreținere în temeiul oricăreia dintre cele două legi și ambele părți sunt cetățeni ai aceluiași stat, legea aplicabilă este legea statului respectiv.

3.5 Căsătoria, cuplurile necăsătorite/care locuiesc împreună, parteneriatele, divorțul, separarea judiciară, obligațiile de întreținere

În ceea ce privește capacitatea de a încheia o căsătorie, a se vedea punctul 3.3 de mai sus. Norma generală prevede că o căsătorie este considerată ca fiind valabilă în ceea ce privește forma dacă aceasta este valabilă în țara în care a fost încheiată (capitolul 1 articolul 7 din Legea privind anumite raporturi juridice internaționale cu privire la căsătorie și tutelă).

Efectele juridice ale căsătoriei pot fi împărțite în două categorii principale, cele din sfera personală și cele legate de bunurile soților (a se vedea punctul 3.6 de mai jos). Principalul efect al căsătoriei în termeni personali este acela că soții au o obligație reciprocă de a se întreține reciproc. În dreptul internațional privat suedez, chestiunile legate de dreptul soților la moștenire, dobândirea numelui celuilalt soț sau datoria de a întreține copiii celuilalt soț nu sunt considerate ca fiind efecte juridice ale căsătoriei, iar legea aplicabilă este stabilită de normele privind conflictul de legi care reglementează succesiunea, numele personal etc.

Chestiunea legii aplicabile în ceea ce privește întreținerea celuilalt soț este reglementată de Protocolul de la Haga din 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere. Norma generală este că obligațiile de întreținere sunt reglementate de legea statului în care partea având obligația de a furniza întreținere își are reședința obișnuită. În cazul în care unul dintre soți se opune aplicării legii respective, iar legea unui alt stat prezintă o legătură mai strânsă cu căsătoria (în special, legea statului în care soții au avut ultima reședință comună obișnuită), trebuie aplicată legea respectivului stat.

În materie de divorț, capitolul 3 articolul 4 alineatul (1) din Legea privind anumite raporturi juridice internaționale cu privire la căsătorie și tutelă prevede că instanțele suedeze trebuie să aplice legislația suedeză. Articolul 4 alineatul (2) prevede o excepție în cazul în care ambii soți sunt cetățeni străini și niciunul dintre ei nu a avut reședința obișnuită în Suedia pentru o perioadă de cel puțin un an.

Dreptul material suedez nu prevede instituția legală a separării de drept sau a anulării căsătoriei și nu există norme general aplicabile privind conflictul de legi care s-ar putea aplica în astfel de cazuri. În ceea ce privește țările nordice, articolul 9 din Ordonanța privind anumite raporturi juridice internaționale cu privire la căsătorie, adopție și tutelă prevede că, în cazurile de separare de drept, instanța trebuie să aplice legea proprie.

3.6 Regimul proprietății matrimoniale

Legea aplicabilă bunurilor persoanelor căsătorite este reglementată de Legea privind anumite aspecte internaționale referitoare la relațiile patrimoniale dintre soți sau concubini. Articolul 3 din lege permite persoanelor căsătorite sau cuplurilor care intenționează să se căsătorească să încheie un acord scris care prevede faptul că regimul lor matrimonial urmează să fie reglementat de legea unei țări în care unul dintre ei își are reședința obișnuită sau a cărei cetățenie o deține la momentul încheierii acordului.

În cazul în care soții nu au încheiat un acord valabil privind alegerea legii aplicabile, articolul 4 din lege prevede că legea aplicabilă este legea țării în care aceștia își stabilesc reședința obișnuită după căsătorie. În cazul în care ambii soți își stabilesc ulterior reședința obișnuită în altă țară și locuiesc acolo timp de cel puțin doi ani, se va aplica, în schimb, legea țării respective. Cu toate acestea, în cazul în care ambii soți au avut deja reședința obișnuită în statul respectiv în timpul căsătoriei sau dacă ambii sunt cetățeni ai statului în cauză, legea acelui stat se va aplica din momentul în care aceștia își stabilesc reședința obișnuită acolo.

Articolul 5 din lege prevede că un acord privind alegerea legii aplicabile este valabil în cazul în care acesta este conform cu legea aplicabilă bunurilor soților la momentul în care are loc operațiunea. În cazul în care acordul privind alegerea legii aplicabile este încheiat înainte de căsătorie, acesta este valabil dacă este conform cu legea care devine aplicabilă atunci când soții se căsătoresc. Un acord privind alegerea legii aplicabile este valabil în ceea ce privește forma dacă respectă condițiile de formă ale legii statului în care acesta este încheiat sau în care soții își au reședința obișnuită.

În cazul țărilor nordice, există norme speciale prevăzute în Ordonanța privind anumite raporturi juridice internaționale cu privire la căsătorie, adopție și tutelă.

3.7 Testamente și succesiuni

Chestiunea conflictului de legi în ceea ce privește testamentele și succesiunile este reglementată de Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor. Normele privind conflictul de legi prevăzute în regulament se aplică indiferent dacă legătura internațională este cu un stat membru sau cu oricare alt stat.

Cu toate acestea, în ceea ce privește valabilitatea formală a unui testament, sunt prevăzute dispoziții speciale în capitolul 2 articolul 3 din Legea privind succesiunea în situații internaționale [Lagen (2015: 417) om arv i internationella situationer], care încorporează în dreptul intern Convenția de la Haga din 1961 privind conflictele de legi referitoare la forma dispozițiilor testamentare. Un testament este considerat valabil în ceea ce privește forma dacă forma acestuia respectă legea locului în care testatorul l-a redactat sau, în caz contrar, legea locului în care testatorul își avea reședința obișnuită sau a locului a cărui cetățenie o deținea testatorul, fie la momentul în care a fost redactat testamentul, fie la momentul decesului. O dispoziție referitoare la bunurile imobile este valabilă în ceea ce privește forma dacă forma acesteia respectă legea locului în care este situat bunul imobil. Aceleași norme se aplică în ceea ce privește revocarea testamentelor. Revocarea este valabilă, de asemenea, dacă respectă oricare dintre legile conform cărora testamentul a fost considerat valabil în ceea ce privește forma.

3.8 Proprietatea reală

În domeniul legii proprietății, există norme scrise privind conflictul de legi numai pentru anumite cazuri privind navele și aeronavele, instrumentele financiare și bunurile culturale care au părăsit ilegal teritoriul, precum și pentru anumite situații reglementate de Convenția nordică privind insolvența și de Regulamentul privind insolvența.

Efectele legii proprietății în cazul unei achiziții de bunuri mobile sau imobile sau al unei ipoteci asupra unor astfel de bunuri, de exemplu, trebuie să fie stabilite în conformitate cu legea țării în care sunt situate bunurile la momentul achiziționării sau al ipotecării. Legea respectivă va stabili natura eventualelor drepturi de proprietate, modul în care începe și încetează un drept de proprietate, eventualele condiții formale care ar putea exista și drepturile pe care dreptul de proprietate le conferă împotriva terților.

În ceea ce privește drepturile de garanție străine, este stabilit în jurisprudență că, în cazul în care, atunci când apare dreptul de garanție, vânzătorul știe că bunul urmează să fie dus în Suedia, iar dreptul de garanție nu este valabil în Suedia, vânzătorul ar fi trebuit, în schimb, să obțină o garanție care îndeplinește cerințele prevăzute în legea suedeză. În plus, un drept de garanție străin nu produce efecte juridice în cazul în care a trecut o anumită perioadă de timp de când bunul a fost adus în Suedia. Se consideră că respectivul creditor străin a avut timp fie pentru a obține o nouă garanție, fie pentru a-și recupera datoria.

3.9 Insolvența

În cazul unei insolvențe în Suedia, se aplică legislația suedeză în ceea ce privește procedurile în sine și alte aspecte legate de insolvență, cum ar fi condițiile de inițiere a procedurilor.

În cazurile care implică o altă țară nordică, există norme speciale pentru stabilirea legii aplicabile care se bazează pe Convenția nordică din 1933 privind insolvența și care au fost încorporate în dreptul suedez prin acte legislative adoptate în 1981. Cu toate acestea, în ceea ce privește Finlanda, se aplică Regulamentul privind insolvența (a se vedea mai jos); de asemenea, în ceea ce privește Islanda, nomele sunt cele prevăzute în legislația anterioară datând din 1934. Norma generală a Convenției nordice privind insolvența este aceea că o procedură de insolvență într-un stat contractant include bunurile aparținând debitorului care se află într-un alt stat contractant. Aspecte precum dreptul debitorului de a-și controla bunurile și ceea ce urmează să fie inclus în activele insolvenței sunt reglementate, în general, de legea țării în care are loc procedura de insolvență.

Regulamentul privind insolvența conține norme speciale în ceea ce privește aspectele care implică alte state membre ale UE.

Ultima actualizare: 13/04/2018

Versiunea în limba naţională a acestei pagini este administrată de punctul de contact RJE respectiv. Traducerile au fost efectuate de serviciile Comisiei Europene. Este posibil ca eventualele modificări aduse originalului de către autoritatea naţională competentă să nu se regăsească încă în traduceri. Nici RJE și nici Comisia Europeană nu-și asumă nicio răspundere sau responsabilitate în legătură cu informațiile sau datele pe care le conține ori la care face trimitere acest document. Pentru a afla care sunt regulile privind protecția drepturilor de autor aplicabile de statul membru responsabil pentru această pagină, vă invităm să consultați avizul juridic.

Opinia dvs.

Completați formularul de mai jos pentru a ne transmite observațiile dumneavoastră cu privire la noul nostru site